Despre muzici si alte pasiuni

În liceu (deh, cea mai frumoasă perioadă din tineretile mele), mă căzneam să fiu şi eu unul din milioanele de fani Michael Jackson, proaspăt aterizat în "democratie", fără a mă obosi prea tare să ascult şi alte "muzici"...Chestia este că, abia picat din anii 80, nici nu stiam cu ce se manâncă muzica adevarata, dat fiind că, înainte, eram fan "Curierul melodiilor", neavând eu alte surse disponibile (vezi casetofon, magnetofon, videocasetofon şi prieteni cu casete din străinătate)...Ce-i drept, din vechiul "Almanahul copiilor" mai aflasem eu de Sandra, Madonna si alte vedete din epoca, mai fredonam niste cantece din ABBA, Elvis sau Beatles, pe care le auzeam la prieteni, dar atât...

Mă rog, într-o zi cu soare, un coleg si bun prieten din clasă mă convinge, cum-necum, că rock-ul nu e, chiar aşa, o muzică pentru dezaxaţi - cum spun unii - şi-mi dă o casetă prost înregistrată cu "cea mai tare trupa" din areal.

Ajung eu acasă, pun caseta la noul dublu-casetofon achizitionat de ai mei de curând şi, dupa o piesa jumate, îl opresc oripilat...Tovarăşul meu nu avusese grijă să-mi dea ceva lejer, cu care să-mi obişnuiesc, mai întâi, urechile fine, de novice într-ale heavy-metalului (el asculta, printre metale grele, si Scorpions, Def Leppard, Van Halen...), ci mă "plesnise" peste bot direct cu ...Slayer...Show No Mercy. I-am dat caseta, a doua zi, i-am multumit frumos şi m-am întors spăşit la MJ.

Totuşi, într-o seară, mă plimbam prin FM şi am găsit un post de radio setat pe rock, una din multele staţii radio de nişă din anii 90, la care am auzit o piesă foarte ritmată şi o voce "interesantă", care mai mult răcnea, decât cânta. Totuşi, am apăsat, parcă teleghidat, pe REC si, după circa o oră, aveam primul album compliaţie (înregistrat incomplet) al Metallica. Ei, bine, în seara aceea am uitat complet de MJ şi mi-am terorizat creierii, în special cu Seek and Destroy...

Au urmat, apoi, doi ani de adevărate experienţe în care am acsultat cam tot ce se găsea atunci în materie de speed, thrash şi chiar death metal, dat fiind că liceul era plin de rockeri. Am rămas fidel Metallicii, dar am început să descopăr Led Zepp, Deep Purple, nenumărate trupe din anii 70...Cineva mi-a dat şi o casetă cu blues negru şi am ascultat luni întregi John Lee Hooker, B.B. King, apoi Clapton şi alti giganţi bluesmen...

Cu timpul am trecut şi prin Krautrock (Klaus Schulze, Tangerine Dream) şi Progressive (Pink Floyd, Gentle Giant, Dream Theater) şi am ajuns să ascult şi mult experimental...

Îi mulţumesc colegului pentru caseta pe care mi-a dat-o în ziua aceea, şi, cu toate că Slayer mi-a făcut capul calendar atunci....ce-a urmat contează cel mai mult.

Azi, mă opresc aici... Data viitoare, câte ceva despre filmele din viaţa mea

Un maestru al genului electronic ambiental

Klaus Schulze

După o perioadă destul de lungă în care am „forjat” metale de tot felul şi m-am delectat cu ceva muzici din zona prog rock / metal mai vechi şi mai noi, am decis că e timpul să mă întorc la o dragoste din tinereţe – electronica. Mai precis, la unul din marii muzicieni germani ai genului (situat tot in zona „prog”), care au pus bazele Krautrock-ului, Klaus Schulze.

După o reascultare a capodoperelor mai vechi – „Timewind” (1975), „Moondawn” (1976), „Dune” (1979) – de-a dreptul extatic – sau „Trancefer” (1981), mi-am zis că n-ar fi rău să încerc şi ceva nou, din ultimele producţii şi am ales „Moonlake” (2005) şi „Kontinuum” (2007).

Prima impresie a fost că stilul a suferit o schimbare destul de evidentă, mai ales în comparaţie cu albumele vechi mai sus enumerate.

„Moonlake”

are, în structură, câte ceva din soundul techno al anilor 90, dar păstrează nota de sideral şi psihedelic pe care o întâlnim, între altele, pe „Timewind”. Schulze este un maestru al creării unei atmosfere eterice în toată creaţia sa, dar adaugă, aici, prin introducerea vocilor şi inovaţiile imprevizibile din textura melodică, o notă şi mai accentuată de ...imponderabilitate. Prima piesă, Playmate in Paradise, debutează lin şi se construieşte gradat, până spre finalul aproape hipnotic, în care vocile procesate electronic ne transferă în ambientul cosmic. Piesa a doua – Artemis in Jubileo – este mai sincopată şi aduce câteva improvizaţii care seamănă, întrucâtva, cu soundul dark ambiental. În piesa Same Thought Lion – muzica devine mai misterioasă, în ciuda ritmului oarecum apropiat de zona Americii de Sud, care induce ascultătorului o stare melancolică. Mephisto încheie albumul într-o notă de crescendo, dublată de soloul final tipic lui Schulze.

„Kontinuum”

începe cu o piesă de o frumuseţe şi un calm deosebite. Sequenzer (from 70 to 07) este o altă mostră de ambiental electronic fabulos, care, pe parcursul a 24 de minute, conectează ascultătorul la un flux melodic similar transei. Euro Caravan continua periplul, adăugând vocea de sorginte orientală, pe fundal. Thor (Thunder) are, din nou, un sound progresiv, curat, în care parcă te poţi scufunda, ca într-un somn adânc, aproape ireal.

Unii artişti rămân la un nivel de excelenţă pe care, cu greu, îl pot atinge mulţi de-a lungul unei cariere. Klaus Schulze este şi rămâne un exponent de clasă al genului ambiental.

Un roman excelent

„Hollywood”, de Charles Bukowski
Editura Polirom, Colecţie „Biblioteca Polirom”, Iaşi, 2012
Traducere din limba engleză de Cristina Ilie

Un roman excelent, în stilul direct al lui Bukowski, căruia i-am devorat deja toate “producţiile” fie in hard copy, fie online. De data aceasta, Henry Chinaski ne introduce într-o lume complet diferită de aceea din romanele anterioare (“Factotum”, “Femei”), în care se trezeşte implicat, mai cu voie, mai fără voie, de un regizor binevoitor şi cam ţicnit, pentru elaborarea unui scenariu. Reticenţa lui Chinaski faţă de filme şi faţă de oameni, în general, nu-l împiedică să se implice în procesul de creare a acestui scenariu, chiar dacă, aparent, subiectul este, mai degrabă, neinteresant – anii tinereţii zbuciumate a eroului alcoolic permanent prezent în baruri, pentru care viaţa se reduce la beţii nesfârşite, bătăi regulate şi … femei. Într-o notă ironică, cu accente comice, dar şi grave, suntem introduşi în lumea exclusivistă a Hollywood-ului, unde nimic nu este ceea ce pare: actori, regizori, producători, echipe întregi de filmare sunt angrenate într-un adevărat război, ale căror scopuri declarate sunt câştigul imediat şi prestigiul. Drumul greoi al creării filmului este presărat cu destule obstacole, tentaţia renunţării fiind, nu o data, mai puternică decât mirajul profitului substantial şi al perspectivei unei cariere deloc de neglijat. Totuşi, insistenţa regizorului şi perseverenţa soţiei îl conving pe proaspătul scenarist să ducă la bun sfârşit lucrarea şi să asiste la filmări, în ciuda sentimentului de repulsie faţă de lumea în care tocmai a intrat, atenuat, întrucâtva, de cantităţile nu tocmai neglijabile de alcool oferite cu generozitate la diversele petreceri  la care este invitat.

Populat de personaje care mai de care mai ciudate (regizorului care, din exces de zel, văzându-şi periclitat filmul, recurge la intimidarea producatorilor prin amenintarea cu automutilarea i se alătură prietenul său, Francois, obsedat de ruletă şi ...de puii pe care-i creşte şi-i apără de hoţii din ghetoul unde locuieşte, dar şi actorii cu pretenţii ridicole şi apucături cel puţin bizare), romanul ne dezvăluie un univers asemănător unui ospiciu.

Pe scurt, o carte captivantă, scrisă într-un limbaj fără perdea, care merită citită măcar în ideea că ne lasă să descoperim şi o altă faţă a „cetăţii filmului” decât aceea cu care ne-a obişnuit, mult timp, mass-media.

Nostalgica

lumină pe ziduri
prin aerul strangulat
păsări oarbe trec în slow motion
peste halele metropolei

oraşul e inert
doar sângele-i mai fierbe la orizont
în fiecare seară toridă
în care umbra îţi cade pe aleile murdare
ca un foc albastru peste o rană deschisă

 

Solitudine

nu îmbătrâni
într-o zi, soarele se va stinge
un străin îţi va bate la uşă
şi te va lua cu el
în cea mai frumoasă călătorie

atunci,
în inima ta -
pasăre albastră şi speriată,
un înger negru, un înger trist
va locui pentru o mie de ani

Nostalgicum

Dragi prieteni

Încerc, din nou, să scriu.

Am luat o pauză destul de mare, dar pofta vine mâncând şi...citind.
Am să reiau postările, pe acest nou blog, care, cred, va fi un nou început în viaţa mea online, la ani distanţă de experienţa (mai plăcută şi mai puţin plăcută, chiar dureroasă) de pe site-uri precum agonia.ro sau clubliterar.ro.

Voi începe cu un mic crochiu nostalgic, pentru a-mi reintra în forma de altădată.

Lectură plăcută!

Toţi suntem niste adolescenţi întârziaţi... Mai mult sau mai puţin.

În curtea imensă a liceului, neschimbată, sufletul începe să se transforme.

20 de ani nu sunt de ajuns pentru a şterge din memorie cele mai frumoase zile din viata unui om. Clădirea e renovată, dar, înăuntru, persistă încă un aer vetust, iar clasele sunt, acum, mai întunecoase.

Nu mai recunosc nimic, dar mă încearcă o senzaţie de sufocare şi teamă. Un nod în gât, spaima că, de fapt, acei ani nici n-au existat, ci sunt doar în imaginaţia mea bolnavă, care caută o scăpare din realitate. O pastă groasă se aşterne peste mintea tulbure, în căutarea unor frânturi de amintiri diluate în creierul obosit.

Ceilalţi parcă sunt în prima zi de liceu, copleşiţi de senzaţia că intră într-o lume nouă şi fascinantă .

Nu arată deloc îmbătrâniţi, aşteaptă cuminţi, în bănci, intrarea profesorilor.

Curios, după atâta vreme, ne recunoastem uşor.

Profesorii sunt mai emoţionaţi decât noi, dar nu se pierd cu firea.

În viata fiecăruia s-au petrecut atâtea schimbări, încât prezentările , deşi succinte, sunt mai cuprinzătoare decât un întreg roman.

Privesc pe fereastră la copacii din curtea laterală, sub care, în ultimele zile  dinainte de Bac, ne fotografiam cu vechile aparate ruseşti şi ne întrebam ce va urma, din toamnă.

O lamă invizibilă pare că-mi taie uşor inima, în mici reprize de intensitate crescândă.

Cataloagele se deschid, blitzurile se activează, telefoanele mobile fotografiază paginile încă albe, ieşim în curte, plecăm, fiecare, spre casele unde familiile ne aşteaptă să ne reluăm rutina zilnică...

Sufletul se stinge uşor, pâlpâind , în spuma înecăcioasă a nostalgiei.