Un roman excelent

„Hollywood”, de Charles Bukowski
Editura Polirom, Colecţie „Biblioteca Polirom”, Iaşi, 2012
Traducere din limba engleză de Cristina Ilie

Un roman excelent, în stilul direct al lui Bukowski, căruia i-am devorat deja toate “producţiile” fie in hard copy, fie online. De data aceasta, Henry Chinaski ne introduce într-o lume complet diferită de aceea din romanele anterioare (“Factotum”, “Femei”), în care se trezeşte implicat, mai cu voie, mai fără voie, de un regizor binevoitor şi cam ţicnit, pentru elaborarea unui scenariu. Reticenţa lui Chinaski faţă de filme şi faţă de oameni, în general, nu-l împiedică să se implice în procesul de creare a acestui scenariu, chiar dacă, aparent, subiectul este, mai degrabă, neinteresant – anii tinereţii zbuciumate a eroului alcoolic permanent prezent în baruri, pentru care viaţa se reduce la beţii nesfârşite, bătăi regulate şi … femei. Într-o notă ironică, cu accente comice, dar şi grave, suntem introduşi în lumea exclusivistă a Hollywood-ului, unde nimic nu este ceea ce pare: actori, regizori, producători, echipe întregi de filmare sunt angrenate într-un adevărat război, ale căror scopuri declarate sunt câştigul imediat şi prestigiul. Drumul greoi al creării filmului este presărat cu destule obstacole, tentaţia renunţării fiind, nu o data, mai puternică decât mirajul profitului substantial şi al perspectivei unei cariere deloc de neglijat. Totuşi, insistenţa regizorului şi perseverenţa soţiei îl conving pe proaspătul scenarist să ducă la bun sfârşit lucrarea şi să asiste la filmări, în ciuda sentimentului de repulsie faţă de lumea în care tocmai a intrat, atenuat, întrucâtva, de cantităţile nu tocmai neglijabile de alcool oferite cu generozitate la diversele petreceri  la care este invitat.

Populat de personaje care mai de care mai ciudate (regizorului care, din exces de zel, văzându-şi periclitat filmul, recurge la intimidarea producatorilor prin amenintarea cu automutilarea i se alătură prietenul său, Francois, obsedat de ruletă şi ...de puii pe care-i creşte şi-i apără de hoţii din ghetoul unde locuieşte, dar şi actorii cu pretenţii ridicole şi apucături cel puţin bizare), romanul ne dezvăluie un univers asemănător unui ospiciu.

Pe scurt, o carte captivantă, scrisă într-un limbaj fără perdea, care merită citită măcar în ideea că ne lasă să descoperim şi o altă faţă a „cetăţii filmului” decât aceea cu care ne-a obişnuit, mult timp, mass-media.

Nostalgica

lumină pe ziduri
prin aerul strangulat
păsări oarbe trec în slow motion
peste halele metropolei

oraşul e inert
doar sângele-i mai fierbe la orizont
în fiecare seară toridă
în care umbra îţi cade pe aleile murdare
ca un foc albastru peste o rană deschisă

 

Solitudine

nu îmbătrâni
într-o zi, soarele se va stinge
un străin îţi va bate la uşă
şi te va lua cu el
în cea mai frumoasă călătorie

atunci,
în inima ta -
pasăre albastră şi speriată,
un înger negru, un înger trist
va locui pentru o mie de ani

Nostalgicum

Dragi prieteni

Încerc, din nou, să scriu.

Am luat o pauză destul de mare, dar pofta vine mâncând şi...citind.
Am să reiau postările, pe acest nou blog, care, cred, va fi un nou început în viaţa mea online, la ani distanţă de experienţa (mai plăcută şi mai puţin plăcută, chiar dureroasă) de pe site-uri precum agonia.ro sau clubliterar.ro.

Voi începe cu un mic crochiu nostalgic, pentru a-mi reintra în forma de altădată.

Lectură plăcută!

Toţi suntem niste adolescenţi întârziaţi... Mai mult sau mai puţin.

În curtea imensă a liceului, neschimbată, sufletul începe să se transforme.

20 de ani nu sunt de ajuns pentru a şterge din memorie cele mai frumoase zile din viata unui om. Clădirea e renovată, dar, înăuntru, persistă încă un aer vetust, iar clasele sunt, acum, mai întunecoase.

Nu mai recunosc nimic, dar mă încearcă o senzaţie de sufocare şi teamă. Un nod în gât, spaima că, de fapt, acei ani nici n-au existat, ci sunt doar în imaginaţia mea bolnavă, care caută o scăpare din realitate. O pastă groasă se aşterne peste mintea tulbure, în căutarea unor frânturi de amintiri diluate în creierul obosit.

Ceilalţi parcă sunt în prima zi de liceu, copleşiţi de senzaţia că intră într-o lume nouă şi fascinantă .

Nu arată deloc îmbătrâniţi, aşteaptă cuminţi, în bănci, intrarea profesorilor.

Curios, după atâta vreme, ne recunoastem uşor.

Profesorii sunt mai emoţionaţi decât noi, dar nu se pierd cu firea.

În viata fiecăruia s-au petrecut atâtea schimbări, încât prezentările , deşi succinte, sunt mai cuprinzătoare decât un întreg roman.

Privesc pe fereastră la copacii din curtea laterală, sub care, în ultimele zile  dinainte de Bac, ne fotografiam cu vechile aparate ruseşti şi ne întrebam ce va urma, din toamnă.

O lamă invizibilă pare că-mi taie uşor inima, în mici reprize de intensitate crescândă.

Cataloagele se deschid, blitzurile se activează, telefoanele mobile fotografiază paginile încă albe, ieşim în curte, plecăm, fiecare, spre casele unde familiile ne aşteaptă să ne reluăm rutina zilnică...

Sufletul se stinge uşor, pâlpâind , în spuma înecăcioasă a nostalgiei.