Nostalgicum

Dragi prieteni

Încerc, din nou, să scriu.

Am luat o pauză destul de mare, dar pofta vine mâncând şi...citind.
Am să reiau postările, pe acest nou blog, care, cred, va fi un nou început în viaţa mea online, la ani distanţă de experienţa (mai plăcută şi mai puţin plăcută, chiar dureroasă) de pe site-uri precum agonia.ro sau clubliterar.ro.

Voi începe cu un mic crochiu nostalgic, pentru a-mi reintra în forma de altădată.

Lectură plăcută!

Toţi suntem niste adolescenţi întârziaţi... Mai mult sau mai puţin.

În curtea imensă a liceului, neschimbată, sufletul începe să se transforme.

20 de ani nu sunt de ajuns pentru a şterge din memorie cele mai frumoase zile din viata unui om. Clădirea e renovată, dar, înăuntru, persistă încă un aer vetust, iar clasele sunt, acum, mai întunecoase.

Nu mai recunosc nimic, dar mă încearcă o senzaţie de sufocare şi teamă. Un nod în gât, spaima că, de fapt, acei ani nici n-au existat, ci sunt doar în imaginaţia mea bolnavă, care caută o scăpare din realitate. O pastă groasă se aşterne peste mintea tulbure, în căutarea unor frânturi de amintiri diluate în creierul obosit.

Ceilalţi parcă sunt în prima zi de liceu, copleşiţi de senzaţia că intră într-o lume nouă şi fascinantă .

Nu arată deloc îmbătrâniţi, aşteaptă cuminţi, în bănci, intrarea profesorilor.

Curios, după atâta vreme, ne recunoastem uşor.

Profesorii sunt mai emoţionaţi decât noi, dar nu se pierd cu firea.

În viata fiecăruia s-au petrecut atâtea schimbări, încât prezentările , deşi succinte, sunt mai cuprinzătoare decât un întreg roman.

Privesc pe fereastră la copacii din curtea laterală, sub care, în ultimele zile  dinainte de Bac, ne fotografiam cu vechile aparate ruseşti şi ne întrebam ce va urma, din toamnă.

O lamă invizibilă pare că-mi taie uşor inima, în mici reprize de intensitate crescândă.

Cataloagele se deschid, blitzurile se activează, telefoanele mobile fotografiază paginile încă albe, ieşim în curte, plecăm, fiecare, spre casele unde familiile ne aşteaptă să ne reluăm rutina zilnică...

Sufletul se stinge uşor, pâlpâind , în spuma înecăcioasă a nostalgiei.